Atât de aproape de piele

Dacă nu era pandemie, nu cred că ajungeam de două ori anul ăsta la Binder Bubi. Mediaș, dacă sunteți dintre cei care știu că mai e unul și la Sighișoara. Eu habar n-am avut și recunosc că mi-a luat ceva să rețin numele când soțul m-a anunțat că a găsit hotelul cu piscină, spa, masaj, munte, dar nu prea munte, tocmai bun pentru o vacanță mini, deși ne doream să fie maxi. Hotelul e civilizat, oamenii extrem de amabili și datorită lor am aflat și am ajuns și la Fermă. Ține de hotel, dar se află la vreun kilometru de mers înspre poalele dealului.

O poartă maramureșeană desparte drumul de livadă și în afară de câinii care ne-au anunțat că e dreptul lor să latre, nu m-a impresionat nimic și-am dat să… cam fug că deh, câteodată am și eu gura mare, dar nu m-aș antrena cu câinii. Dar s-a deschis poarta automat, și brusc nu mai era tocmai mică. “Poftiți, nu vă temeți de câini, sunt prietenoși, mai puțin ăla și ăla și pe ăla nu-l atingeți pe cap. Vine și domnul Bebe imediat!”

După ce am traversat livada a apărut și domnul Bebe, care s-a prezentat ca fiind administratorul Fermei. Povestea e lungă, am stat vreo două ore și nu ne mai săturam de ce vedeam, de conversație, de peisajul aburit și deja mă plictisisem eu de “wow!-urile” mele.

Pe scurt: proprietarul terenului a avut ambiția de a cumpăra case autentice din Maramureș, Oltenia, Moldova, o moară de vânt, una de apă… și să le aducă la confortul actual pentru a fi locuite. Da, mai există. Dar nu ca aici. Nu există gresie și faianță de prost gust, nu există televizoare și postere cu Sărutul lui Klimt, semnal de net doar la o masă din imensa curte. În schimb, există mobilă autentică curățată cu sodă ca să fie safe, poze autentice de pe la 1900, vaze cu levănțică și busuioc, covoare țesute manual, mult cald și multe perne confortabile. Și toate astea pentru că domnul Bebe.
Știu detaliile pentru că în ianuarie am promis ca vom petrece Paștele acolo, dar deh… guvernul a decis altfel, așa că am ajuns, pe toamnă, pe recoltă. Și dl Bebe Săliștean era bine-mersi, calm vorbea cu muncitorii, calm cu oile și caii și câinii, și nu știu cum a ghicit că ne place la înălțime și ne-a pregătit casa oltenească, la etaj. Adevărul e că uitându-mă la ele, la case, îi vedeam pe moldoveni mai ermetici, mulțumiți cu strictul necesar, cu privirea pierdută în filozofia vieții, pe maramureșeni, Doamne, ăștia chiar sunt gospodari! Lângă casă e toată gospodăria, mă și imaginam cu atelierul meu de cârpe, Cosmin cu al lui de lemne și fiare, și pe olteni mai pragmatici, genul care plimbă marfa și se laudă cu profitul făcându-și case mândre, dar cu prispă, unde să își facă to do list-ul de mâine.
Practic e un sat mai mic. Vecinii pot fi o surpriză, niciodată neplăcută, pentru că nu-ți vine să faci nemernicii. E un “acasă” pe care te mulezi, îl respecți ca pe propriul sanctuar. Și un sanctuar e intim, e pentru tine și chiar dacă e văzut, doar tu știi ce onorezi în el. Ca lenjeria pe care o ții aproape de piele, și tu îi transmiți corpului că îl respecți, îl iubești, îi cunoști toți porii și câteodată îți vin niște amintiri de când nici tu nu mai știi și nici nu știi dacă-s ale tale… Așa-i cu casele astea, se mulează si te mulezi pe ele ca într-un dans ancestral și extrem de personal.
Tot domnul Bebe ne-a așteptat și cu micul dejun, și seara cu bidonul de vin din producție proprie. Aici găsești cufărul cu povești pe care regreți că nu le-ai auzit pentru că sunt contemporane, pentru că a trăit istoria chiar dacă deschide poarta maramureșeană din telefon. E din Sibiu, medic veterinar de profesie și expert în hospitality. Umblat prin lume și cunoscător de oameni. Mulți și diferiți.
La plecare l-am rugat să mă lase să culeg trei mere din livadă și mi-a spus “bine, dar doar trei”. Să-mi dați de veste câte vă va lăsa pe voi să culegeți sau câtă slană vă taie din afumătoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *