Cum a fost o lună în care am purtat numai rochii

Mi-am propus ca timp de 30 de zile să las deoparte blugii, pantalonii și colanții și să port doar rochii. Chiar și în casă. Și la atelier. Și la întâlniri. Pretutindeni.

Prima zi după cele 30 în care m-am autoprovocat să port doar fuste și rochii. Prima zi cu colanți și layere de jersey și tull, cizme de cauciuc, all black, de la primul până la ultimul strat. Rezultatul? Am căzut într-un mare cazan cu depresie. Acum nu știu dacă de la colanți mi se trage, dar cu siguranță de dimineață am avut sentimentul de regret că se încheie provocarea. Cu siguranță ceva s-a schimbat. 

În prima săptămână am purtat în casă o rochie animal print din jersey, din colecția mea de iarnă 20-21. Apoi am trecut la niște pantaloni evazați, tot din jersey și am avut într-o zi o încercare cu niște baggy trousers, dar noroc că a venit noaptea repede și a trebuit să mă schimb. I hate them!

Nu mi-a fost ușor ținând cont că doar vara, la 40 de grade, port rochii scurte, iar în rest toate ținutele mele care conțin rochii au ca un automatism și pantaloni. Am primit de Crăciun o rochie tricotată de la COS, un pic de vrăjitoare, un pic de prințesă și m-a salvat, pentru că e lungă și groasă, dar foarte decoltată, amănunt ce a necesitat o maletă de tull și body ca să țină de cald. Da, cea mai mare provocare a fost frigul, mă bucur că în tinerețe nu am emigrat în Canada, aș fi fost mumificată până acum. 

În primele două săptămâni, diminețile erau pline de panică, dar norocul meu e că fac fuste mișto și dau bine combinate cu pulovere groase sau hanorace. 

Am descoperit însă că dezbrăcatul fustelor e mai sexy decât al pantalonilor. E chiar odios cum se crăcănează picioarele când ies din pantaloni față de mișcarea șoldurilor când fundul se strecoară prin circumferința beteliei de la fustă. Drept pentru care mișcarea a fost însoțită de un playlist Etta James, care a început domol, cu câteva guri de vin roșu și s-a terminat cu haine aruncate… în pas de salsa și merengue… pfff… așa ceva sună a creveți cu mujdei, dar când nu te vede nimeni poți face orice combinație!

Și dacă tot îmi plăcuse, am îndrăznit nivelul următor, un gând pe care îl am de câțiva ani, să merg la ore de belly dance. Sunt multe tutoriale pe YouTube, dar cred că l-am nimerit pe cel mai prost care mi-a acrit toată poezia despre belly dance și mă gândesc că cel mai bine e de mers în gașcă, măcar să ne și distrăm. 

Cu mine am stat cel mai mult în toată perioada asta. Și am fost îngăduitoare cu cei 5 cm în plus de abdomen și am zâmbit nostalgic gândindu-mă ce fund mișto aveam și nu am mai întors privirea cu amărăciune când mă priveam în oglindă. M-am privit mai mult ca niciodată. 🙂 Prima revelație care a venit a fost în primele zile când îmi simțeam coloana într-o poziție mai dreaptă și bărbia mai ridicată. Mersul era mai elastic, chiar dacă am purtat numai bocanci și cizme, fără toc. 

Când corpul își schimbă postura, își schimbă și mintea gândurile. Am început să-mi iau la revedere de la niște obiceiuri vechi și să dau drumul unor gânduri care nu voiau să se desprindă. Intenția a existat, dar sunt convinsă că fustele au avut contribuția lor nu pentru că sunt fuste, ci pentru că mișcarea s-a schimbat și astfel se întâmplă deblocarea. 

Nu-mi dau seama care ar fi fost schimbarea dacă aș fi dormit dezbrăcată, însă cu siguranță o să-mi iau provocarea asta mai la vară. Cunosc o femeie care de 15 ani poartă numai rochii și fuste. Fără chiloți. Am fost tentată să o întreb cum se simte, dar vreau să-mi imaginez că e foarte bine din moment ce merge la birou, aproape zilnic, negociază contracte, trimite oferte etc. și da… e calmă, aproape languroasă, cu gesturi ușor întârziate – cât să te facă să o urmărești – și zâmbește constant. 

Prin comparație, realizez de ce sunt deprimată acum, după doar o zi în colanți. Pentru că sunt strâmți. Și când lucrurile sunt strânse, apare o panică și o dorință de a acționa într-un fel în care să ieșim din strânsoare. Eram pe cale de a scoate antenele și m-am băgat la loc, în cocon. Un pic mai multă răbdare dacă aș fi avut, dacă m-aș fi predat celor câteva rochii pe care le am fără gândul că trebuie să fie una nouă în fiecare zi, fără număratul zilelor până se termină provocarea, fără “vai mi-e frig, vai e iarnă și ninge” aș fi ajuns la acel punct de deschidere, naturală, automată și cine știe ce fluture deveneam. ☺ 

Acum, că știu despre o nouă realitate, necunoscută, dar nouă, am încredere că experiența în sine mă duce către deschidere. Am scris despre această deschidere și pe Facebook și mi-a plăcut că au existat câteva comentarii ce trimiteau la deschiderea picioarelor. Dar nu la aia mă refer. Ci la deschiderea prin care se iese, se naște ceva nou care nu poate să se nască decât într-o lume nouă.

Mă alint, e mișto doar cu rochii și fuste, se deschid alte gânduri și… perspective și porți uitate închise. Nu, că nu e nimic obscen în deschidere de perspective, deși… e indicat😍. E vorba de căi neuronale care se deschid și o coroană virtuală se așază pe creștet, iar o regină începe să își recunoască regatul…

Dar probabil că femeile și-au dorit drepturi egale cu bărbații și pentru a face deosebirea dintre strângere și deschidere…

Va doresc zile fără trening!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *